Ei asa au inceput... (V)

In urma cu 12 ani, O.M. s-a gandit sa dezvolte o afacere destinata tinerilor, anume o pizzerie, dar care sa ofere si un serviciu inedit la vremea aceea, in Galati: livrare la domiciliu.

„Principala problema atunci a fost ca legislatia nu permitea amplasarea unei pizzerii la parterul unui bloc, asadar trebuiau investiti destul de multi bani pentru o constructie noua sau pentru cumpararea unui local deja existent.

Am gasit un astfel de local, e-adevarat, nu foarte aproape de centru, dar am decis sa-l achizitionez si pentru asta am facut un imprumut la BRD, garantand cu casa.

Ideea n-a fost prea stralucita, in conditiile in care inflatia a atins valoarea de 110%, iar pizzeria nu a functionat deloc o buna perioada de timp, deoarece nu era amenajat spatiul. Multi s-au mirat de curajul meu si chiar m-au dezaprobat. Am reusit, insa, sa trec cu bine peste acel moment, iar izolarea fata de centrul orasului s-a dovedit a fi un lucru bun in cele din urma. Clientii vin aici de placere, pentru ca nu sunt in trecere, ca in gara, si pot sa se relaxeze.”

Partea de livrare la sediu s-a dovedit si ea o idee buna. „In general, bancile, firmele mari care nu-si permit pauze mari ale angajatilor comanda pizza la sediu. Am ajuns destul de rapid la un nivel de 50 de portii livrate la domiciliu zilnic, promovand acest serviciu doar prin intermediul reclamei incriptionate pe masinile de transport ale firmei. Este o formula destul de  eficienta, in conditiile in care o campanie publicitara in Galati costa tot la fel de mult ca in Bucuresti, dar ofera rezultate mai slabe.”

O pizzerie trebuie sa cuprinda o sala de consum, o bucatarie cu circuit curat si circuit murdar, o magazie si doua grupuri sanitare, unul pentru personal si altul pentru clienti, si bineinteles utilaje: malaxor, cuptor, dospitor. Cu cat dotarile sunt mai moderne, cu atat necesarul de forta de munca este mai mic. Retetele sunt clasice si nu ele joaca rolul cel mai important.

Factorii de succes sunt prospetimea produselor, gramajul corespunzator, preturile convenabile si imaginea generala a localului. „O pizzerie este ca o carte de vizita”, spune O.M. „Nu ai ce sa ascunzi, pur si simplu te reprezinta.”
 
Fabricuta de bere
„Prin 1997, eram proprietarul unui mic bar-restaurant si al unei terase”, povesteste C.I., „si observasem cererea mare de bere pe timpul verii. Asa ca m-am gandit sa nu mai depind de furnizorii de bere si sa achizitionez o mini-fabrica de acest gen, care sa aprovizioneze barul si terasa societatii.” Pasul a fost facut in primavara anului 1997, cand a cumparat o linie tehnologica din Ungaria, dupa licenta Piltz, inclusiv reteta de fabricatie, cu materie prima tot din import.

Suma investita a fost de 75.000 $, pentru cumparare, transport si montaj, dar s-a justificat pe deplin: linia tehnologica era foarte moderna, in totalitate automatizata, fiind necesari doar trei angajati pentru coordonarea intregii activitati.

„Statutul de fabrica familiala, adica destinata cerintelor familiei, impune o activitate de productie restransa. Nici nu se pune problema extinderii, deoarece marile firme specializate detin monopolul in afacerea cu bere. Avantajul nostru consta in faptul ca o mare parte din desfacere se realizeaza prin unitatile proprii. Doar toamna si iarna livram cantitati foarte mici la terti. Capacitatea de productie poate fi marita pana la cel mult 2.000 l zilnic.

Secretul rentabilitatii este faptul ca berea se vinde foarte proaspata, nepasteurizata, ceea ce implica nu doar o calitate superioara, ci si cheltuieli reduse de manipulare, depozitare si transport. Acest lucru face posibila o rata a profitului de 20%.”

Productie de cuie
M.T.: „Presat de problemele familiale (aveam doi copii la facultate in orase diferite), m-am decis sa desfasor o activitate pe cont propriu. Ca inginer mecanic, cu experienta in productie, in executia propriu-zisa, nu puteam incepe o ceva total necunoscut. Bani nu aveam prea multi, asa ca a trebuit sa ma gandesc la o investitie pe termen lung, la un produs care sa se ceara in cantitati mari si sa se realizeze in scurt timp. Astfel am ales fabricarea cuielor.

Pentru desfasurarea activitatii aveam nevoie de o masina de confectionat cuie si de una de curatire, de finisare a produselor. Echipamentul disponibil din marea industrie romaneasca era uzat si nu ma ajuta prea mult in productie, iar cel din Occident depasea cu mult posibilitatile mele financiare. Asa ca, singura solutie ramanea cumpararea masinilor din Cehia sau din tarile desprinse din fosta Uniune Sovietica, care furnizau utilaje performante si accesibile ca pret.

Am ales Ucraina, orasul Hmelniski, unde exista o fabrica importanta de masini pentru confectionarea cuielor. Apoi am contactat Camera de Comert si Industrie de acolo si mi-am exprimat disponibilitatea pentru infiintarea unei societati mixte romano-ucrainiene, profilate pe productia de cuie.

Dupa trei luni de zile, am primit o invitatie din partea directorului unei societati private si a unui director de banca, care au fost de acord sa finanteze cele doua masini pentru fabricat cuie. Pe data de 1 decembrie 1992, am adus masinile in Romania, iar pe 8 ianuarie 1993, am inceput productia, intr-un singur schimb, doar cu doi muncitori si un maistru.

Concurenta noastra a fost tot timpul reprezentata de societatile de stat, care aveau peste 80% din piata. Noi am cautat sa venim cu lucruri noi, de exemplu elasticitate in livrarea comenzilor: un simplu telefon si cam in jumatate de ora produsul ajunge la destinatar, in functie de distanta la care se afla acesta. Apoi, am ales un ambalaj mai deosebit – cutii de carton de 10 kg, usor de manevrat si inscriptionate cu numele firmei.

Este o modalitate foarte eficienta de publicitate si totodata inlatura reticenta determinata de ambalajele traditionale de 20 kg, confectionate din lemn. Iar faptul ca ambalarea se face manual micsoreaza probabilitatea existentei unor cuie cu deficiente, deoarece toata bavura ramane la fundul tavii, ceea ce nu se intampla in marile unitati de stat care impacheteaza in intregime productia obtinuta, indiferent de calitate.

Dezvoltarea noastra s-a bazat pe reinvestirea aproape in totalitate a profitului si asta ne-a permis sa ajungem in numai 5 ani la o productie anuala de 2.200 de tone, realizata cu 15 utilaje intr-un spatiu de 2.500 mp. O mare parte din activitate se desfasoara pe baza de comanda deoarece stocurile mari sunt nerentabile. Evident, nu se poate lucra nici pe stoc zero, dar un procent de 15-16% din intreaga productie este suficient. Trebuie sa ai permanent in vedere ca, in industrie, cel mai important lucru nu este productia, ci vanzarea, in conditii de profitabilitate.”

Comert cu imbracaminte
B.M. a inceput sa se gandeasca la afaceri inca din 1990. La vremea aceea, desi urmase Politehnica, simtea ca are inclinatii spre comert, cu toate ca nu-i era foarte clar ce fel de comert ar fi putut face. A avut curajul, „aproape nebun”, dupa cum marturiseste, de a se imprumuta cu doua milioane de lei. Nu stia prea bine cu ce sa inceapa, dar a inchiriat un stand cu desfacere en gros la Prestige Shopping Center. Era foarte increzatoare in fortele ei si spera sa faca afaceri in stil mare.

La inceput, neavand suficienti bani, a luat marfa pe credit (imbracaminte si portelanuri) si treaba a mers bine, dat fiind ca era sfarsit de an si toata lumea alerga dupa cadouri. Din pacate, in luna ianuarie vanzarile au scazut si B.M. a aflat astfel pe propria piele ca in comert exista si luni moarte, care trebuie acoperite din incasarile precedente. Scaderea vanzarilor a luat-o pe nepregatite, nu a mai avut bani sa plateasca chiria si a trebuit sa renunte la stand. A ramas si cu marfa nevanduta, si cu datorii. Din fericire, a reusit sa isi gaseasca o slujba la o firma de prestigiu, a muncit, a castigat bine si a reusit intr-un an de zile sa se redreseze.

Apoi, mai prudenta, a inchiriat un mic spatiu la pavilionul H din Parcul Herastrau, chiar la momentul zero, cand acest pavilion se transformase din spatiu de vanzare mobila in spatiu en gros. A luat diverse obiecte, tot imbracaminte, in consignatie, aduse din India de un om de afaceri (roman) cu experienta. Marfa era buna, la stand era tot timpul inghesuiala, ca urmare B.M. a decis sa plece in India si sa vada daca nu poate aduce ea insasi lucruri de acolo. S-a imprumutat cu 2.500 $ si a plecat. A fost prima ei iesire din tara si, spre surprinderea tuturor si a chiar a ei, s-a descurcat foarte bine: a adus sapte colete mari cu imbracaminte de tot felul pe care a vandut-o foarte repede. Asa ca in urmatorii ani a repetat de multe ori aceasta miscare.

De-a lungul periplului ei in afaceri, B.M. a incercat de cateva ori sa se asocieze cu cate cineva. La inceput au fost rude, apoi prieteni, dar nu a mers. Nu rezistau ritmului  ei de lucru si toti ii reprosau ca are un program de lucru infernal si ca ei nu sunt dispusi sa-si sacrifice viata personala pentru afaceri.

Dar cea mai mare lovitura a primit-o de la un asociat caruia nu vrea sa ii dea numele, mai ales ca acum are si o functie politica. „Fara sa incheiem vreun act, doar pe baza unei strangeri de mana, am crezut ca voi avea ajutor de nadejde, cineva pe care sa ma bazez. Si asa-zisul asociat m-a inselat groaznic: a luat marfa in contul firmei si a vandut-o fara ca eu sa stiu. M-am trezit ca trebuie sa platesc facturi de care eram complet straina. A fost o teapa de aproape 3.000 $. Pur si simplu nu imi venea sa cred ca avusesem incredere in acest om, care parea deosebit de serios si cinstit.”

Tags: baniafaceriafacere