Ei asa au inceput... (VI)

Idei de afaceri: Cursuri pentru manechine si fotomodele

Lucian A. si Raluca A. s-au intalnit intamplator: invitati sa faca parte din juriu la un concurs de manechine, s-a asezat unul langa altul. Nu prea le-a placut ce au vazut pe podium si, schimband impresii, s-au hotarat atunci sa organizeze si ei cursuri de manechine si fotomodele.

Agentia lor isi propunea sa le invete pe tinere cum sa mearga, cum sa se machieze, cum sa se coafeze, cum sa pozeze, adica notiunile elementare pe care un manechin sau un fotomodel trebuie sa le cunoasca de la inceput. Atuul celor doi a fost ca lucrau cu un numar mic de cursanti si puteau sa se ocupe de fiecare in parte.

„Eu am fost manechin, deci stiam cum se preda, de multe ori ma duceam pe la colege care predau astfel de cursuri si vedeam ca se tot chinuie sa le arate fetelor cum trebuie procedat. Iar eu le aratam o data si reuseam sa le fac sa inteleaga. Atunci mi-am dat seama ca merita sa incerc”, povesteste Raluca.

„Investitia de inceput nu a fost mare, s-a ridicat cam la doua milioane de lei (in 1997). Problema principala a fost gasirea unei sali de curs. Am incercat in mai multe locuri, la sindicate, la Rapsodia Romana, pana cand am avut norocul sa gasim spatiu la Complexul de sanatate din Socului. In pret erau incluse si 4 ore de body-building pe saptamana, plus dusurile”, spune Lucian.

Publicitatea de start si-au facut-o impartind 3.000 de fluturasi pe strada si lipind cateva afise, pentru ca nu aveau bani mai multi. La prima preselectie, care a avut loc in noiembrie 1997, au venit 17 candidati. „Preselectia e necesara, nu poti sa iei pe oricine pentru ca iti faci un deserviciu. La prima proba ii punem pe candidati sa mearga normal si ne dam seama imediat de potential, iar la a doua proba le cerem sa prezinte o haina in asa fel incat sa ne faca sa o cumparam. Toate agentiile fac asa. Am avut si o fata mai uratica pe care vroiam sa o dam afara si nu stiam cum sa-i spunem, am avut si un nebun care facea numai boacane sau un yoghin de vreo 40 de ani de la Bivolaru, de care nu puteam sa mai scapam. Deci preselectia e necesara”, explica Raluca.

„Unul dintre primii cursanti, student la Politehnica, nu avea bani sa-si plateasca taxa. Erau patru frati, toti studenti, si stateau in camin. Dar arata prea bine ca sa-l lasam sa plece”.

In general, varsta cursantilor este de pana la 23 de ani. Dar s-a intamplat sa vina si o fata de 13 ani, insotita de mama sa, ori un frate si o sora. „Cele mai mici sunt mai ascultatoare, se modeleaza mai usor. Dupa 20 de ani apar ambitii, orgolii”.

Lucian si Raluca spun ca e suficient sa formeze doua grupe a cate 30 de elevi si afacerea merge de la sine. „In Bucuresti sunt multe agentii de modele si multe sunt neserioase. Faptul ca avem mai putini cursanti ne permite sa ne ocupam mai bine de fiecare in parte”. In viitor ar dori sa-si deschida si o casa de moda. „Astfel lucrurile s-ar completa mai bine. Eu am facut creatie vestimentara la Liceul Tonita”, spune Raluca.

Idei de afaceri: Cat de profitabil este parchetul? 
Victor si Viorel M. sunt amandoi ingineri, tata si fiu. In 1993 s-au hotarat sa inceapa o afacere in domeniul montarii, raschetarii si lacuirii parchetului, tatal lucrand in industria lemnului de mai bine de 30 de ani.

Toti banii castigati i-au investit in aparatura speciala de tratare a parchetului, pastrandu-si doar strictul necesar supravietuirii si platii celor trei angajati ai firmei, mesteri parchetari. Si aceasta cu convingerea ca afacerea lor este una pe termen lung, in care investitia se recupereaza in cativa ani buni, iar profitul real apare doar mai tarziu.

„Am inceput afacerea cu un ciocan, un ferastrau, un tigling si un telefon, dand doua anunturi la mica publicitate si asteptand apoi clientul. Dar, daca lucrezi doar cu acesta dotare, clientul va fi nemultumit in 80% din cazuri. Si asta pentru ca nu poti face un lucru de calitate doar din mana, iti trebuie niste utilaje. De asta ne-am dat si noi seama pe parcurs, ca oamenii nu sunt prea incantati, indiferent de muncitorii cu care lucram”, spune Viorel M.

In 1996, Viorel a avut norocul sa mearga la Congresul Parchetarilor din S.U.A. „Acolo mi-au deschis oamenii capul. Am luat legatura cu doua-trei firme, am vazut cum privesc ei afacerea. Si mi-am dat seama ca ceea ce facem noi in tara este o bataie de joc. Asa ca am inceput sa cumparam diverse scule si utilaje. Am luat una si ne-am dat seama ca nu ajunge, apoi alta, si tot asa. A trebuit sa ne comparam tot timpul cu cei din Vest si sa ne gandim ca nu mai suntem in anul 1800. Cerintele au crescut constant si tot omul vrea sa aiba ceva de calitate in casa”.

Una din problemele cele mai dificile cu care s-a confruntat firma lor a fost obtinerea de credite: „Am descoperit ca nu putem lua nici un credit pentru ca n-aveam siguranta ca puteam sa-l dam inapoi”, spune Viorel M. „Apoi, lasand la o parte utilajele care sunt mai bune sau mai proaste, o alta problema a fost cea a calitatii materiei prime, a parchetului.  Romania exista trei categorii de parchet, dar nu se poate face o diferenta clara intre categoria A, cea mai buna, si C. Tolerante pot fi si de 2 mm pe lamela, atat in lungime cat si in latime. Distribuitorii vand si ei ce le da fabrica.

Or de multe ori fabrica da, pe langa categoria A, si parchet de categoria B sau C. Ca sa nu mai vorbim de umiditate. Un parchet normal trebuie sa aiba o umiditate intre 8 si 10%.

Ca sa ne putem descurca a trebuit sa cumparam un umidometru.” Si o alta problema a fost nerespectarea contractelor semnate cu clientii. De multe ori li s-a intamplat sa plece platiti doar pe jumatate sau deloc. „Nu poti sa-i ceri omului banii inainte. Ii ceri eventual avansul, care e 30%, dar din acela nu-ti platesti nici macar muncitorii. Mi s-a intamplat sa mi se spuna «N-am bani».”

In timp, modelul cel mai solicitat de parchet a fost cel clasic, „bradut” si mai putin pe stil „caramida”, pentru care e nevoie de bucati ceva mai lungi. Dintre esente, fagul este foarte aspectuos si are un finisaj bun.

Cea mai importanta lucrare pe care a contractat-o firma a fost parchetarea Palatului Ghica-Gradisteanu de pe Calea Victoriei. „Cea mai mare satisfactie a fost cand un client, dupa ce i-am montat parchetul, ne-a chemat din nou la el si ne-a spus ca o sa ne recomande tuturor prietenilor sai. Iar apoi am primit, intr-adevar, comenzi”, isi aminteste Viorel M.

Idei de afaceri: Cursuri de pilotaj si de scufundari
Constantin A. este un scufundator pasionat. Datorita acestei pasiuni a ajuns instructor la Confederatia Mondiala a Activitatilor Subacvatice si a reprezentat Romania in cadrul acestei organizatii. O perioada a fost operator turistic in Germania, dupa care, intors in tara, a inceput sa organizeze cursuri de scufundari (6 zile la bazin si doua scufundari in mare) si cursuri de pilotaj (60 euro ora de zbor).

„Inainte de ‘89, chiar inainte de Revolutie, am luat legatura cu Ministerul Sportului si am incercat sa fac ceva pentru ca romanii sa poata sa vada minunile lumii apelor. Am deschis prima baza la mare in ‘90, am calificat oameni cu care sa pot sa lucrez, oameni care mai tarziu, datorita brevetelor pe care le-am eliberat, international recunoscute, au lucrat in Zambia, Egipt sau prin alte baze ca scafandrii sau ca instructori”, povesteste Constantin. Pana in 1998, la firma sa au invatat sa se scufunde sub apa cca 200 de persoane, iar pentru cei dornici sa-si mentina pregatirea s-au organizat, in fiecare an, excursii la mare, in week-end-uri.

A doua directie a activitatii au constituit-o cursurile de pilotaj. „Am creat unul dintre primele aerocluburi private din Romania. Avem trei aparate de zbor ultrausoare cu care putem sa facem atat scoala, cat si agrement. Avem doi instructori care au peste 4.000 de ore de zbor, avem si oameni buni la intretinerea aparatelor. Pretul de 60 euro pe ora de zbor nu este mare, tinand cont de cheltuieli. La un avion sunt inspectii si reparatii care se fac la un anumit numar de ore. 60 euro/ora este aproape nimic.” Cat despre investitie, spune ca a „cam pierdut numarul banilor”.

Ambele cursuri merg bine in sezonul estival. Pe timp de iarna, pentru scafandri se organizeaza activitati la bazin acoperit si, daca nu este zapada, se poate si zbura. Clientii sunt oameni pasionati de aceste activitati, de la studenti la Aeronautica pana la medici si oameni de afaceri.

Cursul de pilotaj este de 5 ore, cel de initiere – teorie si practica. „Depinde si de talentul fiecaruia, sunt oameni care, chiar dupa patru ore, au iesit la zbor fara instructor, singuri”, spune Constantin. „Dupa aceea omul zboara in functie de banii pe care ii are. Eu nu m-am gandit la profituri mari, m-am gandit sa deschid drumul in Romania.

La aceste activitati poate sa participe oricine. Cati n-au visat sa zboare sau sa stea ca pestele sub apa?! Normal ca inainte se fac niste teste medicale obligatorii, pentru ca este in joc siguranta clientilor. Dar testele nu sunt chiar asa de dure, ca si cum i-am trimite in cosmos”.

 

Tags: manechinefotomodeleidei de afaceriafaceriafacerebani